Căldura reziduală a centrelor de date: o obligație europeană, un vid de reglementare și o oportunitate pentru termoficarea din România

Expansiunea inteligenței artificiale readuce în discuție o problemă aparent tehnică, dar care devine rapid una de politică energetică și de reglementare: ce facem cu cantitățile foarte mari de căldură produse de centrele de date?

Aproape întreaga energie electrică utilizată de echipamentele IT ajunge, în cele din urmă, să fie convertită în căldură. În modelul tradițional, aceasta reprezintă o problemă: trebuie evacuată, iar răcirea consumă la rândul ei energie și, în anumite configurații, cantități importante de apă. În modelul către care începe să se îndrepte Uniunea Europeană, aceeași căldură poate deveni însă o resursă energetică pentru clădiri, industrie sau sisteme de încălzire centralizată.

Pentru centrele AI de mare densitate, trecerea de la răcirea cu aer către răcirea cu lichid (liquid cooling) face această perspectivă și mai interesantă. Căldura poate fi colectată într-un agent termic la o temperatură care permite transferul direct sau, după ridicarea temperaturii cu ajutorul pompelor de căldură, injectarea într-un sistem de termoficare.

UE nu mai tratează această idee numai ca pe o soluție voluntară de sustenabilitate. Prin Directiva (UE) 2023/1791 privind eficiența energetică – Energy Efficiency Directive, în forma sa reformată („EED”) – recuperarea căldurii de la centrele de date a devenit obiectul unei obligații juridice explicite.

Raționamentul economic este relativ simplu. Un centru de date trebuie oricum să elimine căldura generată de servere. Un oraș conectat la o rețea de termoficare trebuie, în același timp, să producă energie termică pentru clădiri. Dacă cele două infrastructuri sunt suficient de apropiate și parametrii tehnici permit transferul, aceeași cantitate de energie poate fi dublu valorificată: mai întâi alimentarea serviciilor digitale, apoi încălzirea clădirilor.

În locul modelului liniar:

poate apărea un model circular:

Avantajul este dublu. Centrul de date poate reduce costul și impactul asociate eliminării căldurii, iar sistemul de termoficare poate înlocui o parte din energia produsă din combustibili cu o sursă termică deja existentă.

Exact această logică se regăsește acum în legislația europeană.

Norma centrală este art. 26 alin. (6) EED. Acesta stabilește regula că statele membre trebuie să se asigure că centrele de date cu o energie de intrare nominală totală („total rated energy input”) mai mare de 1 MW utilizează căldura reziduală sau utilizează alte aplicații de recuperare a acesteia, cu excepția situației în care se poate demonstra că soluția nu este fezabilă tehnic sau economic.

Pragul de 1 MW trebuie citit cu atenție. Relevantă pentru norma analizată este cantitatea de energie care intră în centrul de date, nu energia consumată de centrul de date. Recomandarea (UE) 2024/2395 a Comisiei explică faptul că „total rated energy input” reprezintă o capacitate, nu consumul efectiv de energie într-o anumită perioadă, iar pentru centrele de date punctul de referință este alimentarea electrică la punctul sau punctele de predare.

Mai important, Comisia interpretează art. 26 alin. (6) ca fiind aplicabil tuturor centrelor de date aflate în exploatare care depășesc pragul de 1 MW și care nu utilizează deja căldura reziduală, nu numai centrelor nou construite. Pentru centrele existente, potențialul utilizării căldurii trebuie evaluat pentru a putea stabili dacă excepția de imposibilitate tehnică sau economică este justificată.

Prin urmare, regula europeană nu este ca fiecare centru de date să fie obligatoriu racordat la termoficare. Regula este nuanțată: peste 1 MW, valorificarea căldurii devine regula; nevalorificarea trebuie justificată prin lipsa fezabilității tehnice sau economice.

Pentru centrele de date nou planificate sau reabilitate substanțial, art. 26 alin. (7) lit. d) impune efectuarea unei analize cost-beneficiu la nivelul instalației.

Analiza trebuie să examineze inclusiv fezabilitatea tehnică, eficiența economică, impactul asupra eficienței energetice, cererea locală de căldură și variația sezonieră a acesteia, precum și posibilitatea utilizării căldurii prin conectare la o rețea de termoficare sau prin alte aplicații de recuperare. Soluția de răcire trebuie analizată inclusiv din perspectiva posibilității de a capta căldura la o temperatură utilă cu un consum auxiliar cât mai redus.

Anexa XI la Directivă transformă analiza într-un exercițiu economic concret. Trebuie luate în calcul instalația, sarcinile termice existente sau potențiale, distanța față de consumatorii de căldură, infrastructura necesară, cererea termică, numărul de ore de funcționare și fluxurile financiare reale. Pentru recuperarea căldurii, analiza trebuie să examineze atât utilizarea directă, cât și ridicarea temperaturii acesteia și, după caz, schimbătoare de căldură, pompe de căldură sau chiar tehnologii heat-to-power. Un rezultat este pozitiv atunci când beneficiile actualizate depășesc costurile actualizate.

Comisia precizează că fezabilitatea tehnică trebuie analizată fără compromiterea funcției principale a centrului de date, iar fezabilitatea economică presupune ca proiectul să poată acoperi costurile și să ofere o remunerație rezonabilă a riscului și investiției. Finanțarea disponibilă, costurile, economiile și veniturile potențiale trebuie incluse în analiză.

Această precizare este esențială pentru proiectarea unor mecanisme naționale: un stat nu poate concluziona că recuperarea este „nefezabilă economic” fără să ia în calcul inclusiv schemele de finanțare pe care tot statul sau UE le poate pune la dispoziție.

Există aici o nuanță juridică importantă.

Art. 26 alin. (6) nu spune direct „operatorii centrelor de date sunt obligați”, ci „statele membre se asigură” că centrele de date utilizează căldura reziduală.

România trebuia, prin urmare, să creeze cadrul legislativ național prin care obligația europeană devine efectivă: autoritatea competentă, procedura de evaluare, metodologia analizei cost-beneficiu, mecanismul de control, eventualele sancțiuni și, foarte important, relația dintre operatorul centrului de date și utilizatorii potențiali ai căldurii.

Această diferență are efecte juridice concrete în cazul unei transpuneri întârziate. Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și să fie invocată ca atare împotriva acestuia într-un raport exclusiv între particulari, chiar dacă dispoziția respectivă este clară, precisă și necondiționată. Autoritățile statului au însă obligația de a urmări rezultatul prevăzut de Directivă și de a interpreta, pe cât posibil, dreptul intern în conformitate cu aceasta.

Așadar, expirarea termenului de transpunere nu transformă automat art. 26 alin. (6) într-o obligație direct executorie împotriva oricărui operator privat de data center din România. Din acest motiv, finalizarea transpunerii este importantă nu numai pentru evitarea sancțiunilor europene, ci și pentru securitatea juridică a viitoarelor investiții.

Termenul general de transpunere pentru art. 26 alin. (1), (2) și (4)-(14), inclusiv obligația privind centrele de date, a fost 11 octombrie 2025. Documentele oficiale românești din februarie 2026 indicau ca instrument de transpunere un proiect de OUG pentru modificarea Legii nr. 121/2014 privind eficiența energetică.

La 4 iunie 2026, însă, Comisia Europeană a transmis României avizul motivat în cauza INFR(2025)0358, precizând expres că România nu notificase până la acel moment nicio măsură de transpunere a Directivei 2023/1791. Comisia a acordat României două luni pentru răspuns și pentru finalizarea transpunerii, în caz contrar, putând sesiza CJUE și solicita sancțiuni financiare.

La data redactării acestui articol, 8 septembrie 2026, nu am identificat în sursele legislative oficiale analizate un act ulterior care să finalizeze această transpunere. Prin urmare, cea mai recentă poziție oficială identificată rămâne cea a Comisiei din 4 iunie 2026.

Legea nr. 121/2014 există, desigur, dar textul său precizează că a transpus vechea Directivă 2012/27/UE privind eficiența energetică, nu Directiva reformată 2023/1791.

Această situație trebuie separată de o altă evoluție legislativă românească foarte relevantă.

OUG nr. 59/2025 a modificat, între altele, OUG nr. 163/2022 privind promovarea energiei din surse regenerabile.

Este importantă o precizare: OUG 59/2025 nu reprezintă actul de transpunere a Directivei 2023/1791 privind eficiența energetică. Art. VII al ordonanței indică expres că aceasta transpune prevederi ale Directivei (UE) 2023/2413 – RED III – și alte dispoziții din acquis-ul privind energia regenerabilă.

Cu toate acestea, modificările introduse de OUG 59/2025 sunt extrem de importante pentru utilizarea căldurii centrelor de date, deoarece creează deja o parte din mecanismul de interfață dintre producătorul de căldură reziduală și sistemul de termoficare.

Art. 24 alin. (5^4) din OUG 163/2022, astfel modificată, stabilește că operatorii sistemelor de încălzire sau răcire centralizată au obligația de a racorda furnizori terți de energie regenerabilă și căldură/răcoare reziduală, pe baza unor criterii nediscriminatorii stabilite de autoritatea competentă, atunci când operatorii trebuie să satisfacă cererea unor clienți noi, să înlocuiască capacități existente de producție sau să extindă capacitatea de producție.

Accesul nu este însă absolut. Operatorul poate refuza racordarea, între altele, dacă sistemul nu are capacitate disponibilă, dacă energia furnizată nu îndeplinește parametrii tehnici necesari, dacă accesul ar majora excesiv costul pentru consumatorii finali sau dacă sistemul respectiv este deja calificat drept sistem eficient de încălzire și răcire centralizată. Refuzul trebuie motivat și trebuie indicate condițiile și măsurile care ar face posibilă racordarea.

Mai mult, art. 24 alin. (8) obligă, după caz, autoritățile publice și locale să creeze un cadru de coordonare între operatorii sistemelor centralizate și potențialele surse de căldură reziduală. Textul românesc menționează expres, printre aceste surse, centrele de date, alături de instalații industriale, clădiri comerciale mari, instalații de stocare și transport public. Dialogul trebuie să includă operatorii rețelelor, producătorii de căldură reziduală, autoritățile locale responsabile de planificare și autorizare, experți și, după caz, comunități de energie.

Această normă este remarcabil de apropiată de ceea ce ar necesita în practică un proiect românesc de recuperare a căldurii unui data center.

Legea prevede și o procedură de remediere a refuzurilor nejustificate de racordare, care trebuia elaborată și aprobată prin ordin al ANRE până la 31 decembrie 2025.

ANRE a publicat proiectul procedurii în consultare publică la 24 decembrie 2025, cu termen pentru observații până la 24 ianuarie 2026. La data documentării acestui articol, nu am identificat în sursele oficiale consultate publicarea formei finale a ordinului.

Acest lucru ilustrează unul dintre principalele obstacole ale viitoarelor proiecte. O obligație legală de principiu privind accesul la rețea nu este suficientă pentru o investiție considerabilă. Investitorul trebuie să cunoască procedura de racordare, standardele tehnice, termenul de soluționare, mecanismul de contestare, costurile racordului, regimul contorizării și condițiile comerciale în care energia poate fi preluată.

EED nu privește recuperarea căldurii numai la nivelul fiecărui centru de date.

Art. 25 alin. (6) obligă statele membre să se asigure că autoritățile regionale și locale pregătesc planuri locale privind încălzirea și răcirea cel puțin pentru localitățile cu peste 45.000 de locuitori. Aceste planuri trebuie să includă o estimare și o cartografiere a potențialului de creștere a eficienței energetice, inclusiv prin recuperarea căldurii reziduale și prin dezvoltarea sistemelor de termoficare la temperaturi mai reduse. Planurile trebuie realizate cu aportul operatorilor infrastructurii energetice și al celorlalți participanți și evaluate de o autoritate competentă.

Directiva merge și mai departe. Atunci când evaluarea cuprinzătoare identifică un potențial pentru sisteme eficiente de termoficare bazate pe căldură reziduală ale căror beneficii depășesc costurile, statul trebuie să adopte măsuri adecvate pentru dezvoltarea infrastructurii și pentru utilizarea surselor respective. De asemenea, trebuie desemnate autoritățile competente, stabilite metodologiile și ipotezele pentru analizele cost-beneficiu și publicate procedurile aplicabile.

Pentru România, consecința logică ar fi realizarea unei hărți naționale sau cel puțin regionale care să suprapună:

Marile surse de căldură reziduală – centre de date, industrie, stații de epurare etc. – cu rețelele de termoficare, necesarul termic, temperaturile de operare, infrastructura electrică și terenurile disponibile.

În cazul viitoarelor centre de date, amplasarea ar putea fi astfel influențată încă din faza de selectare a amplasamentului. Căldura este mult mai greu și mai costisitor de transportat decât datele. Din această perspectivă, apropierea de un mare consumator termic poate deveni un criteriu de amplasament aproape la fel de relevant precum accesul la fibră optică sau capacitatea rețelei electrice.

Art. 26 EED schimbă și definiția sistemului eficient de încălzire și răcire centralizată.

Până la 31 decembrie 2027, un asemenea sistem trebuie să utilizeze cel puțin 50% energie regenerabilă, 50% căldură reziduală, 75% căldură produsă în cogenerare sau o combinație relevantă a acestora. Criteriile devin progresiv mai stricte, iar din 2050 modelul prevăzut de Directivă se bazează exclusiv pe energie regenerabilă, căldură reziduală sau o combinație a acestora.

În plus, din 1 ianuarie 2025 și ulterior la fiecare cinci ani, operatorii sistemelor existente de încălzire/răcire centralizată cu o capacitate de peste 5 MW care nu îndeplinesc criteriile viitoare trebuie să pregătească planuri pentru reducerea consumului de energie primară și a pierderilor și pentru creșterea ponderii energiei regenerabile.

Prin urmare, un operator de termoficare și un data center nu se află pe două trasee de reglementare independente. EED creează o convergență: centrul de date trebuie orientat către valorificarea căldurii, iar operatorul de termoficare trebuie orientat către o pondere tot mai mare de energie regenerabilă și căldură reziduală.

Această politică se leagă direct și de dezbaterea privind consumul de apă al infrastructurii AI.

Art. 12 EED impune statelor membre să solicite proprietarilor și operatorilor de centre de date cu o putere IT instalată de cel puțin 500 kW raportarea anuală a unor informații privind performanța acestora.

Regulamentul delegat (UE) 2024/1364 stabilește metodologia și indicatorii comuni. Printre acestea se numără cantitatea totală de apă, cantitatea de apă potabilă, temperatura medie a căldurii reziduale și cantitatea de căldură reziduală reutilizată – E_REUSE, exprimată în kWh. Regulamentul definește și indicatorii Water Usage Effectiveness – WUE și Energy Reuse Factor – ERF.

Așadar, politica europeană începe să trateze împreună două elemente majore ale centrelor de date: apa utilizată pentru răcire și energia termică aruncată în mediul exterior.

Pragurile nu trebuie însă confundate: 500 kW IT putere instalată privește regimul de raportare și sustenabilitate, în timp ce pragul de peste 1 MW total rated energy input privește obligația de valorificare a căldurii prevăzută de art. 26.

Da, dar actualul cadru românesc trebuie privit pe componente.

România utilizează deja Fondul pentru modernizare – Programul-cheie 5, destinat cogenerării de înaltă eficiență și modernizării rețelelor de termoficare. Domeniul de investiții 5.3 finanțează modernizarea și dezvoltarea rețelelor inteligente de termoficare. Ghidul aferent a fost modificat din nou prin Ordinul ministrului energiei nr. 600/24 iunie 2026, publicat în Monitorul Oficial nr. 552/6 iulie 2026.

Beneficiarii eligibili includ UAT-urile care dețin sau operează infrastructura relevantă și operatorii de transport/distribuție a energiei termice. În forma actuală, programul finanțează în principal modernizarea/reabilitarea rețelelor de transport și distribuție și digitalizarea acestora. Pentru anumite categorii de proiecte, ajutorul poate ajunge până la 100% din deficitul de finanțare.

Din perspectiva recuperării căldurii unui data center, programul poate fi foarte relevant pentru partea de rețea: modernizarea sau dezvoltarea infrastructurii necesare preluării unor noi surse termice, digitalizarea, controlul și adaptarea rețelei.

În forma actuală, însă, Ghidul 5.3 nu oferă o bază neechivocă pentru finanțarea întregii instalații aflate la sursă – de exemplu, sistemul de recuperare, pompele de căldură și toate echipamentele aferente centrului de date – deoarece definește proiectele eligibile în principal prin raportare la rețeaua de transport/distribuție. Ghidul permite anumite echipamente suplimentare absolut necesare proiectului, dar nu ar trebui presupus automat că acesta acoperă întreaga instalație de recuperare a căldurii a unui operator privat.

Aceasta este una dintre zonele unde România ar putea interveni printr-o schemă dedicată sau prin viitoare apeluri.

Lipsa unui apel de finanțare românesc dedicat nu înseamnă că regulile europene privind ajutorul de stat împiedică finanțarea.

Art. 46 din Regulamentul general de exceptare pe categorii – Regulamentul (UE) nr. 651/2014, astfel cum a fost modificat, permite ajutoare pentru construirea, extinderea sau modernizarea sistemelor eficiente de încălzire/răcire centralizată, inclusiv pentru instalațiile de producere a energiei termice, stocarea termică și rețeaua de distribuție. În mod expres, ajutorul poate viza instalații de producere bazate pe energie regenerabilă, pompe de căldură eligibile, căldură reziduală sau cogenerare de înaltă eficiență.

Regula generală prevede o intensitate a ajutorului de până la 30% din costurile eligibile, cu majorări pentru IMM-uri și cu o majorare suplimentară de 15 puncte procentuale pentru investițiile care utilizează exclusiv surse regenerabile, căldură reziduală sau combinația acestora. Alternativ, intensitatea poate ajunge până la 100% din necesarul de finanțare, dacă sunt respectate condițiile prevăzute de regulament și sprijinul este limitat la minimul necesar realizării proiectului.

Prin urmare, din perspectiva ajutorului de stat, România are deja spațiul juridic pentru construirea unei scheme care să acopere nu numai conductele din rețeaua publică, ci și instalațiile de recuperare, pompele de căldură, stocarea termică și alte elemente ale lanțului.

Obstacolul este mai degrabă designul programului național și al proiectului, nu o interdicție europeană de finanțare.

Tehnologia este deja disponibilă. Probabil cel mai important obstacol pentru un proiect concret în România va fi construirea unui model de preluare a căldurii care poate fi valorificată.

Operatorul centrului de date nu dorește, de regulă, să devină companie de termoficare. El dorește să opereze infrastructură IT cu disponibilitate foarte ridicată și să poată elimina căldura indiferent dacă rețeaua publică o preia sau nu.

Operatorul SACET, la rândul său, trebuie să primească energie la parametrii tehnici necesari, la un cost justificabil și într-un regim compatibil cu funcționarea rețelei.

Între cele două trebuie stabilit cine deține schimbătoarele, pompele de căldură, conducta de racordare și sistemul de back-up; cine suportă energia electrică necesară pompelor; cine își asumă indisponibilitatea; cum se măsoară energia; care este prioritatea de preluare și care este formula de preț.

Din perspectiva finanțatorului, întrebarea este și mai simplă: există un cumpărător credibil al căldurii pentru o perioadă suficient de lungă, încât investiția să poată fi recuperată?

Fără răspuns la această întrebare, o obligație europeană și o instalație tehnic perfect funcțională pot rămâne fără proiect.

Cel mai relevant proiect european actual este dezvoltat în Finlanda de Microsoft și Fortum.

Fortum a pus în funcțiune în mai 2026 instalații mari de pompe de căldură în Espoo și Kirkkonummi. Integrarea progresivă a căldurii provenite de la două centre de date Microsoft este programată să înceapă în 2027. La capacitate completă, Fortum estimează că energia recuperată de la centrele de date ar putea acoperi aproximativ 40% din necesarul anual de circa 2 TWh al rețelei de termoficare care deservește aproximativ 250.000 de utilizatori.

Proiectul este relevant și pentru discuția despre finanțare: Fortum arată că acesta a beneficiat de NextGenerationEU funding și de sprijin investițional al autorităților finlandeze. Tot Fortum explică faptul că amplasamentele centrelor de date au fost selectate de la început ținând seama de posibilitatea reutilizării căldurii, de proximitatea rețelei de termoficare, disponibilitatea electricității și conectivitatea de date.

Stockholm utilizează, de asemenea, de ani de zile căldura provenită din centre de date și alte activități prin infrastructura sa de district heating. Stockholm Exergi își construiește explicit modelul de business în jurul recuperării unor resurse de valoare energetică redusă care altfel ar fi pierdute, inclusiv căldură reziduală provenită din centre de date.

Prin urmare, România nu trebuie să inventeze tehnologia. Trebuie să adapteze un model tehnic și comercial deja validat la propriul sistem energetic și la propriul cadru juridic.

Pentru București, discuția este deosebit de relevantă. Orașul dispune de o infrastructură de termoficare de dimensiune excepțională și, simultan, se află într-o regiune în care cererea de infrastructură digitală poate continua să crească.

În loc ca viitoarele centre de date de mare putere să fie amplasate exclusiv după criteriul prețului terenului, al alimentării electrice și al fibrei optice, autoritățile ar putea identifica în prealabil zonele unde rețeaua termică poate absorbi în mod economic căldura.

Un pilot nu trebuie să înceapă cu un proiect-mamut de sute de MW. Un proiect de dimensiune moderată ar putea permite rezolvarea în practică a întrebărilor privind racordarea, licențierea, măsurarea, tariful, ajutorul de stat și repartizarea CAPEX-ului.

Ulterior, modelul contractual și de reglementare ar putea fi replicat.

Foarte interesantă este concluzia că problema depășește cu mult sustenabilitatea centrelor de date.

Un stat care tratează separat politica digitală, politica energetică și termoficarea pierde o parte importantă din valoarea economică a infrastructurii.

Un data center de mari dimensiuni este simultan un consumator masiv de electricitate și o sursă constantă de căldură. Dacă este amplasat și proiectat corespunzător, aceeași infrastructură poate susține serviciile digitale și poate înlocui o parte din producția convențională de energie termică.

Directiva 2023/1791 încearcă tocmai să forțeze această schimbare de perspectivă.

Pentru România, cadrul juridic este în prezent paradoxal. Obligația europeană există, dar transpunerea EED este întârziată. În același timp, prin transpunerea RED III, legislația românească menționează deja expres centrele de date ca surse de căldură reziduală, introduce un mecanism de acces al furnizorilor terți la termoficare și cere autorităților locale să creeze mecanisme de coordonare. Există finanțare europeană pentru modernizarea rețelelor, iar cadrul UE privind ajutorul de stat permite finanțarea inclusiv a instalațiilor de recuperare și producere bazate pe căldură reziduală.

Ceea ce lipsește este interfața dintre aceste elemente.

România are nevoie de un mecanism în care evaluarea potențialului, amplasarea centrelor de date, racordarea la SACET, achiziția de căldură, regimul tarifar și finanțarea investiției să fie tratate ca părți ale aceluiași proiect.

Din această perspectivă, cel mai mare obstacol nu pare să fie tehnologia, ci reglementarea legislativă și design-ul de valorificare comercială a căldurii reziduale.

Iar tocmai aici întârzierea actuală poate fi transformată într-o oportunitate: România poate transpune Directiva nu numai prin reproducerea formală a art. 26 alin. (6), ci prin construirea unui mecanism care să permită efectiv apariția unei piețe a căldurii reziduale.

• Directiva (UE) 2023/1791 privind eficiența energetică – în special art. 12, art. 25, art. 26 și Anexa XI.
• Recomandarea (UE) 2024/2395 a Comisiei privind interpretarea art. 26 EED și utilizarea căldurii reziduale.
• Regulamentul delegat (UE) 2024/1364 privind sistemul european de evaluare a sustenabilității centrelor de date.
• Comisia Europeană, infringement INFR(2025)0358 împotriva României pentru netranspunerea EED, aviz motivat din 4 iunie 2026.
• Programul legislativ al Guvernului privind proiectul de OUG pentru modificarea Legii nr. 121/2014 și transpunerea Directivei 2023/1791.
• OUG nr. 163/2022, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 59/2025 – accesul furnizorilor terți de căldură reziduală și cadrul de coordonare, inclusiv pentru centre de date.
• OUG nr. 59/2025, art. VII – transpunerea RED III, Directiva (UE) 2023/2413.
• ANRE, proiectul procedurii privind remedierea refuzurilor nejustificate de racordare, publicat la 24 decembrie 2025.
• Fondul pentru modernizare, Program-cheie 5, Domeniul 5.3 și Ordinul ministrului energiei nr. 600/2026.
• Regulamentul (UE) nr. 651/2014, art. 46, privind ajutoarele de stat pentru sisteme eficiente de încălzire/răcire centralizată.
• Fortum – Microsoft, proiectul de recuperare a căldurii centrelor de date din Finlanda.
• Stockholm Exergi – utilizarea căldurii reziduale provenite inclusiv de la centre de date în sistemul de termoficare.