Astfel, la art. 41 din Decret se prevede că „Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.”
Decretul derogă astfel de la limitările impuse de art. 2.532 pct. 9 din Codul civil, potrivit cărora forța majoră „nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție”, astfel încât termenele de prescripție/decădere vor fi suspendate pe întreaga durată a stării de urgență, indiferent de termenul scurs până la decretarea stării de urgență.
Cu toate acestea, având în vedere că Decretul nu face vorbire despre efectele suspendării, rămân aplicabile dispozițiile art. 2.534 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că „De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare.”
Rămân, de asemenea, aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași text de lege, conform căruia „Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.”
În concret, dacă luăm exemplul termenului general de prescripție de 3 ani, din care s-ar fi scurs până la intervenirea cazului de suspendare a prescripției o perioadă de 2 ani și 9 luni și au rămas astfel 3 luni până la împlinirea termenului, din dispozițiile antecitate rezultă că la încetarea cazului de suspendare a prescripției, aceasta își va relua cursul pentru perioada de 6 luni prevăzută de art. 2.534 alin. (2) din Codul civil, iar nu pentru durata celor 3 luni rămasă din termenul general de 3 ani, astfel cum ar fi fost calculate dacă nu ar fi intervenit cazul de suspendare a cursului prescripției.
Și în ceea ce privește termenele de decădere, Decretul asimilează starea de urgență cu ipoteza din Codul civil de la art. 2.548 alin. (2) din Codul civil, conform căruia „forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”.
De asemenea, în cazul decăderii, termenul se împlinește în termen de 5 zile de la momentul încetării cauzei de suspendare – starea de urgență – în măsura în care, evident, anterior suspendării, termenul nu era unul mai îndelungat, caz în care acesta își va relua cursul normal după încetarea stării de urgență.
Precizăm că, deși Decretul face asimilarea stării de urgență cu forța majoră, atât în ceea ce privește termenele de prescripție, cât și în privința termenelor de decădere, nu aceeași rațiune poate fi aplicată în materia executării contractelor, care impune o analiză mai amplă asupra cauzelor care determină o neexecutare justificată.
Vlad Dumitru, Associate ONV LAW