In ce masura poate un reclamant sa-si invoce propria culpa in fata instantei pentru a-si recapata o prestatie, indiferent ca vorbim de sume de bani sau servicii? Ce optiuni au partile implicate intr-un contract pentru a se asigura ca, in cazul unei cereri de restituire admise, au sanse semnificative de a primi inapoi prestatia oferita? Av. Bazil Oglinda a explicat viziunea sa asupra acestor aspecte in cadrul Dezbaterii organizate de Camera de Comert si Industrie a Romaniei si Juridice.ro, pe 9 martie.
Unii practicieni considera ca Noul Cod Civil (NCC), prin dispozitiile Art. 1638, a dus la disparitia exceptiei de la principiul restituirii prestatiilor (nemo auditur propriam turpitudinem), principiu sustinut de jurisprudenta si doctrina generate in baza Codului Civil de la 1864. Bazil Oglinda a aratat ca, in realitate, progresul adus de NCC consta in identificarea situatiilor specifice (limitate) in care acest principiu este acceptat in instanta, situatii care puteau fi invocate anterior si in baza vechii reglementari, alaturi de alte situatii. Din interpretarea coroborata a Art 1238 si Art 1638 rezulta ca restituirea prestatiilor intervine in toate situatiile atunci cand contractul ce sta la baza restituirii este întemeiat pe o cauza ilicita, atat atunci cand aceasta este comuna sau cunoscuta de ambele parti, cat si atunci cand doar una dintre parti se afla intr-o astfel de cauza. In concluzie, progresul adus de noua reglementare este dat de eliminarea abuzului pe care il făceau uneori paratii in astfel de procese prin invocarea nemo auditur propriam turpitudinem.
Legat de cel de-al doilea aspect discutat, Bazil Oglinda a clarificat faptul ca, in prezent, restituirea prestatiilor se face in baza unei solicitari clare in cererea de chemare in judecata. Aceasta se poate face o data cu cu solicitarea de desfiintare a contractului sau, ulterior, pe cale separata. E un aspect important deoarece, procedural, instanta nu se poate pronunta asupra restituirii prestatiilor daca i s-a solicitat doar desfiintarea contractului (conform principiului disponibilitatii.)
In ceea ce priveste ipoteza (atipica) in care un reclamant, desi solicita restituirea prestatiei o face doar in nume propriu, jurisprudenta este împartita: unele instante apreciaza ca pot dispune doar restituirea acelei prestatii, in temeiul principiului disponibilitatii, pe cand altele apreciaza contrariul. Bazil Oglinda a aratat insa ca cea dintai abordare ar fi artificiala si excesiv de formala. Din punctul sau de vedere este suficient ca reclamantul sa fi solicitat restituirea propriei prestații (cerere informa) pentru ca judecatorul sa se considere legal investit cu un capat de cerere privind restituirea tuturor prestatiilor partilor implicate. Desi exista o controversa in practica judiciara pe acest aspect, avocatul apreciază ca aceasta solutie este una specifica unei justiții moderne si echitabile. Puteti urmari dezbaterea aici.
[:en]
In ce masura poate un reclamant sa-si invoce propria culpa in fata instantei pentru a-si recapata o prestatie, indiferent ca vorbim de sume de bani sau servicii? Ce optiuni au partile implicate intr-un contract pentru a se asigura ca, in cazul unei cereri de restituire admise, au sanse semnificative de a primi inapoi prestatia oferita? Av. Bazil Oglinda a explicat viziunea sa asupra acestor aspecte in cadrul Dezbaterii organizate de Camera de Comert si Industrie a Romaniei si Juridice.ro, pe 9 martie.
Unii practicieni considera ca Noul Cod Civil (NCC), prin dispozitiile Art. 1638, a dus la disparitia exceptiei de la principiul restituirii prestatiilor (nemo auditur propriam turpitudinem), principiu sustinut de jurisprudenta si doctrina generate in baza Codului Civil de la 1864. Bazil Oglinda a aratat ca, in realitate, progresul adus de NCC consta in identificarea situatiilor specifice (limitate) in care acest principiu este acceptat in instanta, situatii care puteau fi invocate anterior si in baza vechii reglementari, alaturi de alte situatii. Din interpretarea coroborata a Art 1238 si Art 1638 rezulta ca restituirea prestatiilor intervine in toate situatiile atunci cand contractul ce sta la baza restituirii este întemeiat pe o cauza ilicita, atat atunci cand aceasta este comuna sau cunoscuta de ambele parti, cat si atunci cand doar una dintre parti se afla intr-o astfel de cauza. In concluzie, progresul adus de noua reglementare este dat de eliminarea abuzului pe care il făceau uneori paratii in astfel de procese prin invocarea nemo auditur propriam turpitudinem.
Legat de cel de-al doilea aspect discutat, Bazil Oglinda a clarificat faptul ca, in prezent, restituirea prestatiilor se face in baza unei solicitari clare in cererea de chemare in judecata. Aceasta se poate face o data cu cu solicitarea de desfiintare a contractului sau, ulterior, pe cale separata. E un aspect important deoarece, procedural, instanta nu se poate pronunta asupra restituirii prestatiilor daca i s-a solicitat doar desfiintarea contractului (conform principiului disponibilitatii.)
In ceea ce priveste ipoteza (atipica) in care un reclamant, desi solicita restituirea prestatiei o face doar in nume propriu, jurisprudenta este împartita: unele instante apreciaza ca pot dispune doar restituirea acelei prestatii, in temeiul principiului disponibilitatii, pe cand altele apreciaza contrariul. Bazil Oglinda a aratat insa ca cea dintai abordare ar fi artificiala si excesiv de formala. Din punctul sau de vedere este suficient ca reclamantul sa fi solicitat restituirea propriei prestații (cerere informa) pentru ca judecatorul sa se considere legal investit cu un capat de cerere privind restituirea tuturor prestatiilor partilor implicate. Desi exista o controversa in practica judiciara pe acest aspect, avocatul apreciază ca aceasta solutie este una specifica unei justiții moderne si echitabile. Puteti urmari dezbaterea aici.
[:]